Editorial de Nicolae Federiuc | DILEMELE UNIONIȘTILOR. A pierdut sau a câștigat România la alegerile prezidențiale din RM?

0 58

După ce praful electoral s-a mai așezat, iar emoțiile încep să se mai tempereze, putem face, cred, niște prime concluzii referitoare la scrutinul prezidențial de la Chișinău. Mulți se întreabă, îndeosebi observatorii de la București, ce a pierdut și ce a câștigat România, în urma acestui deznodământ cumva neașteptat, care, iată, lasă mult loc de interpretări și pare să complice și mai mult ecuația geopolitică. O ecuație în care Republica Moldova rămâne o necunoscută, chiar dacă unii s-au grăbit să lanseze bucuroși artificii tricolore deasupra Prutului despărțitor.

La o privire superficială, este, într-adevăr, o victorie. Maia Sandu, pe lângă faptul că deține și cetățenia României, este un partener de dialog mult mai flexibil, este o figură agreată de către partenerii României din Occident, mai mult, a reușit să consolideze un electorat masiv, care, într-o proporție covârșitoare, manifestă o atitudine cel puțin tolerantă față de ideea românească.

Totuși, nu trebuie să uităm că Republica Moldova rămâne în continuare la interferența unor mari interese geopolitice, iar perioada în care ne aflăm nu este tocmai favorabilă pentru a visa cu ochi deschiși și a crede că lucrurile vor intra de la sine pe făgașul lor firesc. Să nu fim infantili, asta e cel mai important acum.

Așadar, haideți să vedem, în primul rând, ce câștigă România, odată cu alegerea Maiei Sandu în funcția de președinte al Republicii Moldova. În primul rând, se redeschid ușile la Chișinău, pentru oficialii de la București, care vor putea veni liber aici, după mai mulți ani de reticență evidentă. În mod sigur că, de această dată, nu vor mai fi întâmpinați sub pod, așa cum s-a întâmplat atunci când au venit camioanele cu echipamente medicale donate Republicii Moldova de Guvernul României.

De asemenea, din discursul public oficial vor dispărea etichetele veninoase cu privire la români și unionism, disputele provocate de factorul identitar vor scădea în intensitate și vor fi eliminate de pe agendă subiectele sensibile, care ostililizau cele două tabere din societatea moldoveană și plasau România în defensivă. Cam atât.

Dar va putea oare câștiga România o poziție care să-i permită nu doar să scape de prejudecăți și frustrări, dar să mai și devină un actor regional important, capabil să influențeze, în interes propriu, potențialul politic și uman din partea aceasta a Prutului? De departe nu. România va rămâne, în continuare, în afara sferei de luare a deciziilor și va putea, cel mult, să-și reia rolul de ”avocat al Republicii Moldova pe calea integrării europene”. Nimic mai mult.

În primul rând, prin doborârea lui Dodon și înlocuirea lui cu Maia Sandu, România rămâne descoperită. Or, să recunoaștem, obsesia antiromânească a lui Igor Dodon și dragostea sa nemărginită pentru Rusia țineau cumva România aproape. Din cauza acestui discurs plin de ură, în percepția publică se crea senzația că acest teritoriu se află între doi poli opuși, Rusia și România. Restul ”prietenilor” și ”dușmanilor” aveau o importanță secundară. Adică, involuntar, Dodon plasa Moscova pe poziții de egalitate cu Bucureștiul. Nu cu Bruxellesul, nu cu Washingtonul, ci cu Bucureștiul, care dincolo ”pretențiile sale teritoriale”, mai este și o poartă către NATO și alte sperietori pentru publicul său nostalgic după URSS.

Înțelegeți? România era nu doar importantă, ci și un adversar de temut. Chiar dacă, în realitate, Bucureștiul strălucea prin absență la Chișinău.

Acum însă, România va dispărea, încetul cu încetul. Despre ea nu se va mai discuta, pur și simplu. Eventual, despre București se va vorbi ca despre un partener important, tot așa cum este și Kievul, și Berlinul, și Parisul și alte capitale europene. Fără emoții. La pachet. Iar importanța sa va fi proporțională cu acțiunile ”pragmatice”, capabile să ne apropie de ”visul nostru european”. European, nu românesc, sesizați diferența?

România a avut o șansă uriașă. Dodon i-a ridicat mingea la fileu și ea trebuia doar să marcheze. Să confirme cumva că-și dispută, cu adevărat, acest teritoriu, tot așa cum face Rusia. Ca să adune de partea sa electoratul antirusesc de aici. Să-l contrabalanseze pe Dodon, implicit Rusia. Oficial, nu prin interpuși lipsiți de credibilitate. Mai ales în condițiile în care s-a vazut cât de detestat este acest Dodon.

Da, dușmanul i-a fost învins. Și are, într-un fel, motive de bucurie. Dar, în același timp, trebuie să înțeleagă, că victoria nu-i aparține. Laurii îi vor culege alții, care nu vor accepta să-i împartă cu românii. Să fie clar.

În plus, în afară de pașaportul românesc, pe Maia Sandu nu o leagă nimic de România. Dimpotrivă, ideea națională îi repugnă, deoarece ea face parte din categoria politicienilor lipsiți de identitate. E crescută după tipajul Soros și educată în spirit internaționalist, globalist, sută la sută marxist. Amintiți-vă cu câtă hotărâre vorbea despre Antonescu ca despre un criminal de război. Exact ca Dodon. Or, în această zonă, românismul nu poate fi ”progresist”, de stânga. Este eminamente de dreapta. Aproape naționalist. Pentru că se raportează la vremurile de glorie ale românilor, când patriotismul și spiritul de jertfă au făcut România… Mare. Or, Maia Sandu reprezintă exact opusul, din punct de vedere ideologic.

Dar asta-i partea, să zicem, emoțională. Partea practică este că, în realitate, la prezidențialele din Chișinău a pierdut Dodon, nu și Rusia. Mai degrabă, Rusia a scăpat de o povară, care-i dădea mari bătăi de cap și o punea într-o lumină extrem de proastă. Rusia are nevoie aici de un om competent și credibil, care să-i promoveze interesele, fără ca acest lucru să provoace rezistență. Astfel încât să nu-și pună în cap toată lumea bună de aici și încă și comunitatea internațională. Nu de un bufon, de care se feresc toți, ca dracul de tămâie. Pentru că, în acest caz, nu câștigă nimic. Și chiar de câștigă teren, prin forțarea notei, cum a făcut în Ucraina, oricum nu obține  legitimitatea necesară. Dar de o ”transnistrie” nerecunoscută, extinsă până la Prut, ea nu are nevoie. A umplut deja tot fostul spațiu sovietic cu ”transnistrii” și acum nu mai știe ce să facă cu ele. Niște pietre de moară atârnate de gât.

În plus, a cam venit vremea să pună punct izolării internaționale, în care s-a pomenit după anexarea Crimeei și conflictul din Donbass. Mai ales că Germania îi este parteneră acum. Și nu doar Germania, dar și alte țări europene importante, care se opun ”hegemoniei americane”. Nu vreau să intru în detalii, pentru că nu le cunosc. Dar există și chestii vizibile care confirmă că rușii și nemții s-au înțeles. În privința Ucrainei, în primul rând. Pentru că Ucraina este cu adevărat importantă pentru Rusia, nu Republica Moldova. Republica Moldova este șoarecele de laborator, pe care se va testa ”preparatul”, înainte să fie aplicat la scară mai largă.

Dar înainte de asta, era necesar de făcut ordine pe scena politică. De înlăturat toate elementele ”nocive”, care ar putea încurca, într-un fel, punerea în practică a proiectului. Iar Dodon era ca un ghimpe în ochi până și pentru ruși.

Uitați-vă cât de abil au lucrat. Practic, în politica moldovenească n-a mai rămas nimeni serios, care să se preocupe de… geopolitică. Curățenie ca în Casa Mare, în ziua de Paști. Toți sunt preocupați de corupție, pensii și salarii. Exact ce trebuie să facă un administrator de gubernie.

Îmi veți spune că Maia Sandu nu este un politician prorus. Că așa pare ea dintr-o parte. Nici nu trebuie să fie prorus, e suficient să nu iasă Germaniei din cuvânt. Dar față de Germania ea manifestă o atitudine mai mult decât caldă. România poate doar să o invidieze. Îi este devotată trup și suflet. Compromisul perfect la care puteau ajunge rușii cu nemții.

Imaginați-vă acum o nouă conferință de securitate la Munchen. Doar că, de data aceasta, proiectul de federalizare este prezentat de la tribuna centrală nu de către ultra-detestatul Dodon, ci de mult prea iubita Maia Sandu. Cine s-ar mai opune? Nici măcar România.

 

federiuc.net

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata